În
general, o stațiune de aer curat este un loc mai mult sau mai puțin pitoresc,
unde te plictisești, până la înecăciune, dacă nu știi danța, ca să poți respira
seara praful din salonul de bal de la Kurhaus. Însă astă-vară, fiind osândit să
respir o lună aer curat, chiar dacă nu știu danța, am avut norocul să petrec
împreună cu un tip de om foarte ciudat, un fel de maniac, și aș fi nedrept dacă
aș zice că am petrecut prost. E adevărat că până la urmă, cu câteva zile
înainte de a ne despărți, începuse să mă cam obosească cu atâtea - cum să zic?
- cu atâtea prostii; dar cele două-trei săptămâni de la-nceput, nici nu știui
când trecură, atât mi se părea tipul de interesant.
Mai
întâi era un om foarte cumsecade - ungur.
Pentru un român ordinar ca mine, adică nu un extraordinar român, se găsesc și printre unguri foarte
cumsecade oameni; vreau adică să spun că un român cât de ordinar se deosibește
în aceasta mult de ungurii imbecili - sunt mulți de aceștia și la unguri - care
nu ar fi-n stare să admită că se pot găsi și printre români oameni cumsecade
afară de românii renegați din regatul maghiar, care acolo sunt considerați ca
oamenii cei mai cumsecade.
Deși
eram cu ungurul meu totdeauna alături la toplito (așa se zice pe ungurește table d'hôte), deși în cursul zilei ne
întâlneam mereu la promonat (promenadă,
pe ungurește), și deși din parte-mi, comunicativ ca orce român ordinar, îi
dedeam într-una ghes să-i fac cunoștința, nu era chip să mi-l apropiu.
Instinctiv, mi-am dat seama că mi-l depărtasem: făcusem greșala să-i adresez la
masă cuvântul în românește; el, om politicos, mi-a răspuns destul de aspru: "Nem ertek kerem szepen!" (adică: nu-nțeleg, mă rog frumos).
Înțelegând
ce greșală făcusem și dorind neapărat a-i face cunoștința; pe de altă parte,
pricepând de ce slăbiciune sufere omul meu, m-am gândit la o stratagemă, care
mi-a reușit. Într-o dimineață, când ne-am așezat alături la cafea, după ce l-am
salutat frumos, i-am zis pe ungurește: "Bună dimineața poftesc!"
Auzindu-mă, omul s-a transfigurat; de unde ieri sta posomorât cu ochii-n taler,
acu deodată, radiând prieteșug din ochi, cu un zâmbet afabil, m-a întrebat în
limba lui: "Dar domnul știe
ungurește?" I-am răspuns că am știut puțin când eram copil, că acuma
mai înțeleg ceva, dar am uitat aproape de tot să vorbesc... Pe urmă (la noroc, am încercat) am urmat să-i
spun pe franțuzește cât îmi pare rău că, neputând trăi printre maghiari, am
uitat o limbă așa de frumoasă, care mi-amintește de copilărie și-mi face atâta
plăcere când o aud vorbită mai ales de societatea cultă, sau de pe amvon, sau
pe teatru.
Omul
meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decât mine, și, din momentul acela,
am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins; ce e drept, nu era decât
pe jumătate infamă: numai în privința regretului că n-am putut trăi printre
maghiari; în privința limbii însă era numai puțin cam exagerată; și cunosc mulți români ardeleni culți de
aceeași părere cu mine și care vorbesc limba maghiară frumos cum mulți maghiari
culți ar dori s-o vorbească.
Așadar,
ne-am apropiat și ne-am împrietenit, și nu-mi pare rău: am putut studia de
aproape fenomenul ciudat al maximului de tensiune sufletească, cum adică o
apucătură bună a omului, trecând măsura, poate deveni pernicioasă, cum o
virtute împinsă peste o anumită limită începe a fi o curată meteahnă.
Ungurul meu, așa om cumsecade, și
inteligent și cult, era în cazul acesta din urmă: întindea coarda
patriotismului peste maximul de elasticitate; când vorbea inima lui de maghiar,
judecata lui de om trebuia să meargă să se culce, nu mai avea de ce să mai stea
de vorbă.
Câte
minuni n-am auzit în patru săptămâni, pornite din inima patriotului maghiar!
Le-aș mai putea ține minte pe toate? Câteva însă vor fi de ajuns să le rezum
aici pentru a da o idee cititorului de meteahna mentală a tovarășului meu de
cură la aer curat. Iată...
Mai
întâi, maghiarul nu are nevoie de altă cultură decât de cultura maghiară; ceva
mai mult: orice influență a vreunei culturi străine, mai ales europeană, este de-a
dreptul păgubitoare maghiarismului; de aceea trebuiesc descurajate, condamnate,
persecutate chiar (la nevoie, cu mijloace violente) toate apucăturile de
contact, fie pe cale publică, fie pe cale privată, cu vreun curent de
civilizație nemaghiară.
Limbă?... numai cea națională
maghiară!
Literatură?... numai cea națională
maghiară!
Artă?... numai cea națională maghiară!
Știință?... tot așa.
În fine, idee, muncă, invenție,
spirit, judecată, rachiu, vin, brânză, ardei, danțuri, costume, vite, capital,
oameni, sfinți, Dumnezeu, ș.cl., ș.cl. ... toate, tot - tot așa!
Apoi...
Maghiarul nu se teme de nimini pe pământ;
contra lumii întregi, maghiarul luptă nepăsător, sigur de victorie...
fiindcă... are-ncredere în Dumnezeul străbunilor săi... căci... maghiarul în
veci nu piere!
Dar...
este un însă... Însă: maghiarul este, din nenorocire, mâncat de străini! de
nemți, de jidani, de slavi, de țigani, de levantini, de germanism, de
franțuzism, de pesimism, în fine de fel de fel de vrăjmăși care pot să-l...
distrugă!
Și, se-nțelege, o dată ce va fi
maghiarismul distrus, firește nu va mai exista, și dacă nu va mai exista
maghiarismul, atunci lumea are să stea pe loc, n-o să se mai învârtească
pământul, soarele o să se stingă - cataclism universal! s-a isprăvit cu omenirea!
Până
la dar însă, maghiarul meu avea aerul feroce și tonul tunător; dar de la dar
însă încolo, lua aerul dulceag și tonul duios.
Așa
m-a făcut să-mi petrec luna de vilegiatură într-un mod foarte plăcut.
Cu câteva seri înainte de a ne
despărți, când începuse să mă cam plictisească, mi-a vorbit despre tricolorul
maghiar cu un avânt într-adevăr "înălțător". Mi-a spus că el mănâncă mai bucuros, și mai cu poftă chiar, săpun
învelit într-o etichetă tricoloră maghiară decât cașcaval învelit în hârtie
simplă albă.
Și,
aminteri, om foarte cumsecade... inteligent și cult...
M-am
gândit: "Doamne, un om așa de cumsecade, așa de inteligent și de cult, cu
așa meteahnă... ce ușor i-ar fi unui șarlatan, prost și incult, să-l ducă de
nas și să-și bată joc de el!" .
Și după ce m-am despărțit de bunul meu
maghiar, mi-am zis:
"Nu! patriotismul lui
e o meteahnă; nu mai e o virtute. Bine că ne-a ferit Dumnezeu pe noi, românii,
de așa meteahnă!"
Universul
, 24 aprilie 1909
…